E ceata. Si din ceata ma privesc doi ochi care devin din ce in ce mai mari. Atat de mari incat am impresia ca nu-i incape lumea asta. Ma patrund pana la Dumnezeu. Pana la Dumnezeul muritor din mine.
Din umbra se desprinde o figura. E suparat. Imi pot da seama ca e suparat din cauza umbrelor. Ii acopera fata si nu cred ca vede bine. Un altul tipa. E in dreapta, jos. Tipa si totusi nu-l aud, nu aud nimic. Simt sticla spargandu-se dar nu aud nimic. Nimic. Nimic.
Din nou tacere. Si ma priveste. Ma priveste din spatele lentilelor inchise la culoare ale ochelarilor. Crede ca sunt vinovata. Totusi singurul meu pacat este ca l-am privit.
Ajutor. Sa ma ajute cineva. M-a vazut. E acolo in perete. Ma priveste. Nu are ochi dar stiu ca ma priveste. Si simte. Nu are suflet, e un cap de mort, dar stiu ca simte.Il pot simtii cum simte si-mi adulmeca teama. Mi-e frica de el. Mi-e frica de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu